Gândul zilei
Cuvânt la prăznuirea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir
Să îndrăznim să cerem de la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie puterea să păzim, până la capăt, cuvântul Lui Dumnezeu și dreapta credință. Să cerem puterea să ne iubim unii pe alții, iar nu să ne îndreptățim în egoismul nostru și în micimile noastre. A fi din rândul celor ce cred in Hristos nu înseamnă că nu putem greși, nu înseamnă că nu putem întrista pe cineva, dar să învățăm din greșeli și să nu le mai facem. Am greșit supărând cu un cuvânt pe cineva? Să nu mai fac!
Poate cineva a grăit de rău pe părintele ”cutare” și eu l-am crezut, și l-am privit ciudat și am dus cuvântul mai departe? Să învăț din acest cuvânt și să nu-l mai fac, să nu-l mai rănesc pe om! Pentru că, de multe ori, cu cuvântul rănim atât de ușor! Ne încredem ușor în cugetul nostru și rănim pe fratele nostru. Și acest cuvânt slăbește și puțina sau multa noastră credință! – Părintele Arhimandrit Nichifor Horia – Starețul Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi din Iași/ 2020
Știai că?
„A te smeri” nu înseamnă doar a-ți repeta la nesfârșit cât ești de păcătos. Înseamnă și a tăcea când alții îți cer părerea despre greșelile aproapelui tău. Înseamnă și a lăsa pe altul să-și exprime ideile înaintea ta, chiar dacă tu ești „pe subiect” în anumite discuții. Înseamnă și a tăcea atunci când nimeni nu-ți cere părerea. Un cuvios îi zice într-o zi ucenicului său: „Frate, tare mai ești tulburat..” Acesta, mirat, îl întreabă: „De ce spui asta, avva?” Bătrânul îi răspunde: „Pentru că văd că mereu vrei să-i înveți pe alții, chiar dacă nimeni nu ți-a cerut sfatul”. Așadar smerenia înseamnă multe lucruri în același timp. O stare sufletească liniștită, o inimă plecată, îndreptată spre propriile neputințe și slăbiciuni. În Sfânta Evanghelie se alătură întotdeauna două cuvinte, ca și cum ar alcătui un binom verbal. „Căci tot cel ce se va smeri pe sine se va înălța, iar cel ce se va înălța, se va smeri”. Așadar opusul smeririi de sine este înălțarea de sine. Deci dacă nu înțelegem bine sensul adjectivului ” smerit”, să ne gândim la patima opusă, „înălțarea de sine”. Astfel, smeritul devine cel coborât în inima sa. Exact ceea ce spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Învățați de la Mine că sunt blând și smerit (plecat) cu inima”. Dumnezeu să ne dăruiască binefacerile smereniei tuturor. – Părintele Sorin Croitoru
Pilda zilei
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir
Era ziua de 26 octombrie 1987. Ora trecută de 22.00 seara. Tesalonicul își sărbătorea patronul orașului, pe Sfântul Dimitrie, precum și eliberarea de sub robia de aproximativ 500 de ani (1430–1912), cât au stat sub stăpânirea otomanilor. Biserica Sfântului Dimitrie, cu ușile deschise, primea închinătorii de noapte care îngenuncheau în fața raclei de argint cu Sfintele Moaște ale Izvorâtorului de Mir. La acea oră nu ar fi fost mai mult de 30-40 de oameni în biserică. O adunare de aproximativ 10 femei cântau Paraclisul Sfântului în fața raclei. Singurul cleric prezent era tânărul și nou hirotonitul diacon al bisericii, împreună cu soția lui. Ecleziarhul de atunci al bisericii, Mitropolitul Pantelimon al Verias, Naousis și Kambanias, le spusese să fie acolo și să-l aștepte. Dintr-odată, femeile care cântau Paraclisul au început să țipe! Diaconul a alergat aproape de ele și acestea, cu sentimente contradictorii, i-au arătat racla! Era scăldată literalmente într-o baltă de mir (spun mir, pentru că mireasma untdelemnului era neasemuită). Se putea spune, fără a greși prea mult, că era ca și cum cineva a golit deasupra raclei cel puțin două „găleți” de lichid aromat (folosesc cuvântul „găleată” pentru a se înțelege cât de mare era cantitatea mirului ce aluneca pe pereții masivi de argint ai raclei cu reprezentări în basorelief). Pentru un moment, diaconul a fost buimăcit. Sfântul Dimitrie izvora mir! Fără să se îndoiască deloc de minune și aflându-se într-o stare de bucurie, uimire și entuziasm, a alergat să aducă bumbac dintr-un dulap al sfintei biserici. S-a întors alergând și a început să șteargă cu bumbacul mirul de pe pereții exteriori ai raclei și să dea bucăți din bumbacul acesta purtător de mir pelerinilor. Diaconul a șters racla și mirul nu se termina, ci continua să izvorască în mod tainic, fără să existe vreun oarecare izvor văzut. În acest sens, i-a făcut diaconului o mare impresie următorul fapt: cu o bucată mare de bumbac a șters mirul dintr-o parte a raclei. Bumbacul a șters bine tot mirul, la fel ca atunci când curățăm un geam cu un prosop uscat: apăsându-l bine, scoatem toată umezeala ce poate să existe pe el. O femeie a dus palma mâinii ei deasupra zonei unde racla tocmai fusese curățată. Diaconul, cu uimire, a văzut mâna ei umedă de la mirul uleios, galben-verzui!
Între altele, mireasma umpluse toată biserica și se revărsa prin ușile deschise spre strada Sfântului Dimitrie, atrăgându-i pe trecătorii care se grăbeau să vadă ce se întâmplă și de unde provine mireasma aceea. Toți se îndreptau spre racla cu moaștele Sfântului Dimitrie, care era așezată nu în chivotul ei (care nu era încă construit), ci în fața catapetesmei bisericii. Uimirile mulțumitoare nu s-au oprit însă acolo! Închinătorii au constatat că toate icoanele bisericii, oriunde s-ar fi aflat, în paraclise sau în naos, izvorau mir. Desigur, diaconul a văzut închinătorii că scot șervețele de hârtie și șterg geamurile protectoare ale icoanelor bisericii, iar șervețelele se îngălbeneau de la mirul care „curgea” de pe ambele părți ale geamului, interior și exterior. Mărimea minunii era așa de mare, că nu lăsa nici cel mai mic dubiu, nici cel mai mic loc de contestații. Nu înțelegeam ce trăiam, era ceva ca un vis, în ceață, dar o trăiam. Mirul atingea vârfurile degetelor noastre, îl vedeam cu ochii noștri, îl miroseam și îl confirmam cu simțurile noastre! În puțin timp, se crease o „coadă” formată din oameni care, cu lacrimi în ochi, se închinau raclei Izvorâtorului de Mir și își dădeau seama de ce i-a fost dat acest nume.
Între timp a ajuns la biserică și părintele ecleziarh cu alți preoți. Au deschis capacul raclei și au descoperit că Sfintele Moaște ale ocrotitorului Tesalonicului izvorau mireasmă, însă era mireasma Sfintelor Moaște. Mireasma mirului era diferită și caracteristică.
Mitropolitul Tesalonicului, Pantelimon al II-lea, a atribuit minunea izvorârii mirului Sfântului Dimitrie următoarei întâmplări: În acea seară, în ceremonia de sărbătoare a Universității pentru eliberarea Tesalonicului, principalul vorbitor l-a ignorat în vorbirea sa întru totul pe Sfântul Dimitrie și nu a făcut deloc referire la acela. Sfântul Dimitrie a făcut cunoscut prin izvorârea mirului că niciodată nu a abandonat orașul Tesalonic, salvând orașul din sclavie și din cutremure. Cu această ocazie, însă, Sfântul a atras atenția de fiecare dată când tesalonicienii au dat dovadă de nerecunoștință și s-au îndepărtat de Hristos și de Sfinții Lui.
Vă mărturisesc că eu sunt acel diacon al bisericii Sfântului Dimitrie care a asistat atunci la minunea mirului izvorât, acum sunt preot în Tesalonic și vă scriu evenimentele așa cum mi le amintesc. În acel moment era ca și cum trăiam o taină. Nu pot să descriu ce simțeam! Bucurie, uimire, emoție, entuziasm… Nu pot să definesc nici acum cu exactitate acea stare. În orice caz, este una dintre întâmplările ce întăresc credința, ne umplu de bucurie, de nădejde și de simțirea prezenței lui Hristos și a Sfinților. Credința noastră este „vie”!
(Părintele Hristos Kotios, paroh al bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, Saranta Ekklisies, Tesalonic)
CITEȘTE ȘI Tradiții, obiceiuri și superstiţii de Sfântul Dumitru